Zi de iulie. De vară.
Puful de nori parcă se desprinde și este adus de vânt mai aproape de pământ.
Puf ce formează goluri. Ce formează umbre.
Ne închipuim mereu umbrele ca pe ceva rău, ca pe ceva întunecat.
Umbra- ceva ce acoperă, ceva ce ascunde lumina.
Umbră- loc gol.
Și totuși, dacă realitatea despre umbre este alta?..
Mă surprinde adesea căldura prea mare a soarelui. Acel glob de foc care, în ciuda trecerii timpului, nu obosește încălzind.
Și mereu când mă găsesc în acele momente, încep să caut.
Ce să caut?
Umbra.
Îmi place să cred că umbra este locul de unde primesc putere ca să continui să lupt mai departe prin soare.
E adevărat că umbrele poartă numele descurajărilor, a fricilor, a pierderilor. E adevărat că umbrele sunt goluri.
Goluri de lumină.
Și totuși, oare nu acestea mă întăresc ca să continui să răzbesc spre soare?
Aici, în răcoarea umbrei, găsesc răspunsul.
Umbra înseamnă putere. Sau mai bine spus, dovedirea puterii.
Și mărirea ei.
Umbra este despre încredere.
Încredere că dincolo de ea, e lumină, e bine.
Umbra mă învață.
Mă învață să-L caut mai mult pe Cel care mă poate atrage spre soare.
Am înțeles că e bine ca în drumul meu să întâlnesc umbre.
Îmi place să cred ca ele nu fac altceva decât să mă ajute.
Mă ajută, ca atunci când golul se umple de lumină, să devin mai puternică, mai dornică de bine, mai statornică, mai plină de bucurie.
Și mai presus de toate, mă ajută să-mi continui drumul prin soare. Drumul prin viață.
Fac primul pas în lumină și mă simt mai încrezătoare.
Mai încrezătoare în El, care mă trece prin toate umbrele.
Dau din coate spre Soare.