Se întâmplă des să judec.
Poate pe doamna de la casă care scanează produsele prea lent sau pe vecinul care ascultă muzică în toate serile de sâmbătă.
Mă deranjează dacă mi se răspunde repezit
și nu durează mult până să claxonez mașina din fața mea la semafor.
Da, poate că am devenit prea sensibili.
Ne facem așteptări, iar dacă ele nu se potrivesc cu realitatea din jur, ne așezăm în linie de război.
Ne schimbăm atitudinea.
Devenim sarcastici, lovim în stânga și-n dreapta cu gânduri sau cuvinte care (ne) fac rău. Nouă și celorlalți.
Pentru mine, provocarea este să fiu mai mult om cu oamenii din jur.
Să caut să înțeleg mai mult.
Să las de la mine.
Și să știu că mă asemăn cu ceilalți mai mult decât aș tinde să cred.
Cunosc oameni care duc aceleași lupte.
Lupta pentru mai multă răbdare.
Lupta de a rosti cuvinte potrivite.
Sau lupta de a fi un prieten mai bun.
Și da, caut să îi privesc altfel pe aceia care se luptă ca mine.
Iar schimbarea perspectivei schimbă întotdeauna atitudinea.
Știu că bucuria mea poate fi și bucuria celuilalt.
Bucuria pentru familie.
Bucurie să ai întotdeauna masa plină.
Bucuros pentru șansa la o nouă dimineață.
Învăț mai mult să acopăr greșelile.
Și să nu mai judec.
Las gândurile să facă pace.
Pun în loc iubire.
Vreau să-l privesc (mai) frumos pe celălalt.
Și da, accept provocarea: să fiu om mai mult.