Îmi place mult aerul de munte.
Și răcoarea dimineților. Acele dimineți care răsar parcă, după nopțile cu prea multă liniște.
Și da, provocarea de a vedea mai mult din ce e frumos își găsește împlinirea în razele de soare care alunecă de pe vârfuri.
Privesc.
Și ochii mi se opresc la imaginile care, de multe ori, pot părea intimidante.
Imagini care oglindesc ce e măreț și care te fac să te simți mic.
Da, poate că, de multe ori, mă cred și eu un munte.
Un munte în relațiile cu cei din jur.
Poate sfidătoare, sau prea plină de satisfacția reușitelor mele.
Poate că jignesc sau supăr; sau poate înălțimea la care îmi place să cred că mă aflu, îmi distorsionează realitatea. Și felul în care îi privesc pe ceilalți.
Pentru că, de cele mai multe ori, dorința de a fi mai mare nu face altceva decât să mă limiteze,
să mă facă să uit ce e cu adevărat important.
Îmi place să cred că ochii frumoși sunt cei care știu să privescă pe altul mai presus.
Cred că doar atunci vom putea vedea lumea în felul în care ea ar trebui să fie- locul în care întâietatea o dăm altora.
Întâietate oferită din dragoste.
Și da, inima care se pleacă în fața altor inimi nu face altceva decât să se umple de bucurie.
Inima care e plină de dragoste, uimește.
Și molipsește.
Învață-ți inima să se lase de mândrie.
Și fă din ea un bun folos pentru alții.
Pentru că atunci când alegi să fi smerit, crești. Nu în ochii altora, ci în ochii Lui.
A Dumnezeului care s-a făcut om.
Paradox.
Sau poate cea mai bună lecție despre cum să te faci mic, să rămâi în locul de unde poți încă să privești mai sus.
Învăț că adevărata măreție nu înseamnă înălțime, ci puterea de a (te) coborî și a-i ridica pe alții.
Astăzi aleg nu priveliștea din vârf de munte, ci frumusețea vieții care se trăiește la poale.