Mă surprind adesea greșind.
Greșind față de alții, față de mine, față de Dumnezeu.
Îmi place să cred că greșelile sunt momente în care devenim mai buni. Sau cel puțin, mai dornici de a face bine.
Și parcă la fiecare greșeală, există acel moment de revelație.
Acel moment în care începem să devenim conștienți de răul pe care îl facem și ne străduim subtil să ne îndreptăm.
De ce subtil?
De cele mai multe ori, greșim pentru că suntem egoiști, mândrii, suntem prea plini de noi. Greșim pentru că suntem prea slabi.
Prea slabi în lupta cu răul din noi.
Și da, e greu să recunoștem.
E greu să ne vedem în adevărata lumină. Acea lumină care nu lasă nimic în umbre.
E greu să ne știm vinovați.
Pentru că ne-am obișnuit ca vina să fie mereu a altora.
Cred că atunci când greșim, trebuie ca, mai întâi, să ne facem curaj să ne oprim.
Să ne oprim din a vorbi, a simți, a gândi despre rău.
E adevărat că, de multe ori, nu ne putem opri la timp.
Dar până la urmă, nu despre exersare este totul?
Exersarea voinței în lupta cu noi înșine.
Exersarea ființei care se face mai bună.
Exersarea dinspre întuneric spre lumină. Dinspre rău spre bine.
Am mai observat că, în momentul în care greșim, este bine nu numai să ne oprim, ci și să ne luăm timp ca să ne gândim.
Să gândim despre noi.
Despre cum să facem bine.
Despre cum să spunem ” Iartă-mă”.
Se zice că terapia împotriva greșelilor este dragostea.
Îmi place să traduc dragostea printr-un cuvânt: ceilalți.
Dragostea înseamnă ceilalți.
Dragostea este despre ceilalți.
Și da, prea puțin poate, ne greșim nouă.
Cel mai adesea, îi rănim pe ceilalți. Ne facem vinovați față de ceilalți.
Poate de acei ,, ceilalți” cel mai aproape de noi.
Mahatma Gandhi spunea că
” Acolo unde este dragoste, există viață.”
Parafrazez, și spun că o viață fericită se trăiește iubind.
Iubind frumos.
Nu iubindu-te pe tine.
Ci pe alții.
Pentru că dragostea nu greșește niciodată.
Sfatul meu?
Oprește-te.
Meditează.
Și caută dragostea, care acoperă toate greșelile.