Este interesant cum, de multe ori, apreciem persoanele de la care învățăm.
Acele persoanele care ne îndrumă, care ne deschid drumul, poate, către un nou ideal.
Ne admiram părinții, profesorii, admirăm oamenii care ne-au făcut oameni.
Și, de obicei, ne simțim îndatorați, ne simțim responsabili să le răsplătim efortul.
Pentru că, în natura noastră, binele atrage bine.
E seară.
Privesc un apus de soare și gândurile se adună grămadă.
Îmi place să cred că lumea este susținută pe umerii iubirii.
Și da, e adevărat că în aceeași lume, întâlnim mult gri și negru. E adevărat ca sunt multe lacrimi, sunt mulți oameni care suferă.
Și totuși, cum putem să readucem albul, daca nu avem iubire?
Cum putem să fim în contrast cu lumea din jur, în contrast cu negrul, atâta timp cât inimile ne sunt reci? Cât inimile ne sunt goale?
Îmi place să cred că adevărata frumusețe se naște din contraste.
Scopul dragostei constă în readucerea albului.
Albul în lume, în inimi, albul pe fețe schimonosite de suferință.
Și da, e o alegere să fi alb în tabloul vieții din jurul tău.
Să ai dragoste, înseamnă să aduci pace.
Iar să fi iubit, aduce acea pace în întregul sufletului.
Îmi place sa cred că prin dragoste, suntem sus-ținuți.
Ținuți sus într-o lume care pare că se prăbușește în urât. În gri și negrul indiferenței, al urii, al mândriei.
Și ce dar poate fi mai mare decât să fim sus-ținuți în dragoste?
În dragostea Lui?
Pentru că Cel care m-a învățat ce înseamnă dragostea, este El.
Este Dumnezeu- pacea din întregul sufletului.
Bucuria se regăsește atunci când îi oferim Lui toată aprecierea noastră.
Spune-i Celui ce te-a învățat iubirea, ” Te iubesc” mai des.
Și trăiește ca și cum ar fi așa.
Soarele răsare din nou.